„Am fost la toate mineriadele”


Cele șase marșuri ale minerilor către București au schimbat multe în istoria recentă a României.
În Valea Jiului, detaliile sunt deseori încă tabu, dar oamenii cred că au fost păcăliți
și că de acolo li se trag multe necazuri.

Adăugat pe 31 August 2015  |  

„Nu știam noi atunci cu ce se mănâncă democrația”, povestește Ion din Petrila, care nu vrea să-și dezvăluie numele real. A fost la toate mineriadele. Acum e un pic stânjenit când vine vorba despre asta, mai ales că de ani de zile nu o duce deloc bine, iar în Valea Jiului toată lumea crede că nenorocirile zonei de atunci au început. Ion nu mai are un job stabil de la prima disponibilizare, din 1997. A fost o vreme magnet, acum trăiește din mila publică. Și, pe undeva, a interiorizat un soi de vină colectivă pe care mulți oameni din regiune o simt, dacă sunt întrebați de mineriade. Cei care mai lucrează astăzi în mine erau prea tineri în primii ani nouăzeci ca să fi participat, grosul celor care au fost la București sunt de mult șomeri sau pensionari. În fond, se simt păcăliți de un sistem care la început le tot repeta că munca lor are o valoare, pentru ca apoi să îi arunce la lada de gunoi a istoriei postcomuniste.

Ion își amintește că, în iunie 1990, când președintele de atunci le ceruse să pună capăt protestelor „golanilor” de la Universitate, au dormit la Sala Polivalentă, iar acolo li s-a oferit o masă copioasă cu fructe de mare și whisky în prostie. A fost prima dată când omul a avut parte de asemenea delicatese. Dar și ultima: de douăzeci de ani încoace, Ion se bucură dacă își poate cumpăra câteva felii de salam. Revoluția îl găsise la mina de la Uricani și, fiindcă era „ca oltenii, mai bun de gură”, s-a făcut șef de sindicat pe schimb. Făceau în fiecare săptămână ședințe, iar de două ori pe lună se întâlneau cu Miron Cozma, liderul ligii care reprezenta pe atunci toți muncitorii din Vale. N-o duceau rău, primeau din când în când de la sindicat sume frumușele, pe lângă salariul de miner, care pe atunci era încă decent. Cozma îi lua gratis și la meciurile de fotbal ale echipei Jiul Petroșani, pe care sindicatele o cumpăraseră.

La câteva luni după ce „venise democrația”, în sala de apel de la mină fuseseră instalate „televizoare mari”, își amintește Ion. Acolo minerii urmăreau în fiecare zi, înainte sau după intrarea în subteran, emisiunile de știri ale TVR. Pe 13 iunie, omul lucra în schimbul de seară și văzuse, chiar înainte de a coborî cu colivia, cum fuseseră atacate la București autobuzele poliției. Concluzia colegilor era că studenții care protestau în Piața Universității împotriva noului regim „și-o cam luaseră în cap”. Pentru moment, nimeni nu avea prea multe motive să pună în discuție versiunea oficială. Pe la ora nouă seara, când cei 32 de muncitori din schimb tocmai pregăteau găurile în care artificierul trebuia să pună exploziv, sună telefonul de legătură cu dispeceratul de la suprafață. Ion răspunde și i se transmite să întrerupă orice activitate, pentru că se pleacă la București.

Foto: Andrei Iliescu

„Am lăsat doi oameni la frontul de lucru, și, când am ieșit, autobuzele și bâtele așteptau afară, n-am să uit cât oi trăi”, zice Ion. În gara din Petroșani așteptau, apoi, și trenurile deja formate. Înainte să se crape de ziuă, minerii erau în Gara de Nord, de unde s-a mers pe jos, vreo douăzeci de minute, până în Piața Victoriei. Acolo, „în cămașă albă, fără cravată”, li s-a adresat de la balcon președintele Iliescu și le-a cerut, de data asta prin viu grai, să facă ordine la Universitate. Zis și făcut. Ajunși la fața locului, Ion și colegii de schimb n-au găsit protestatari adunați în piață, deși pe iarba din rond mai rămăseseră câteva corturi și urme ale manifestației maraton care tocmai fusese întreruptă cu o zi înainte de intervenția brutală a poliției. Atunci, cineva a venit la minerii din echipa lui Ion și le-a transmis, din partea lui Cozma, că trebuie să intre în clădirea universității.

Foto: Andrei Iliescu

La subsol, într-o sală mare, tocmai avea loc o ședință a Ligii Studenților, care se număra printre principalii organizatori ai demonstrației din București. Când au intrat, de la prezidiul întrunirii, un bărbos i-a întrebat pe cei 30 de mineri de la Uricani ce caută acolo. „Dacă tot vă place așa de mult Iliescu, șobolanilor, de ce nu-l luați la voi în Valea Jiului? Și de ce nu ne lăsați pe noi să trăim aici la București în democrație, fără neocomunism?”, a insistat. „Da’ tu cine pizda mă-tii ești?”, au întrebat și ei. „Marian Munteanu, președintele Ligii Studenților”. „Atunci ăștia l-au bătut măr”, povestește Ion, „l-au scos afară și l-au aruncat într-o fântână arteziană în formă de stea.”

Câteva ore mai târziu, după ce executaseră ordinul de a planta panseluțe în rondul de la Universitate, minerii de la Uricani au fost îmbarcați într-un transportor militar și duși la casa lui Ion Rațiu, politicianul țărănist care candidase, fără succes, împotriva lui Ion Iliescu la alegerile din mai. Acolo așteptau mai mulți polițiști care, spune Ion, au intrat în vila cochetă odată cu ei. Din nefericire pentru Rațiu, l-au găsit acasă, iar șefii polițiștilor abia au reușit să-l scape dintr-o situație care s-ar fi putut termina cu un linșaj. Aventura s-a terminat în Piața Victoriei, unde politicianul a fost ținut ostatic opt ore în sediul Guvernului. Între timp, minerii și polițiștii au furat tot ce se putea fura din casa bătrânului om de dreapta care se întorsese după 50 de ani de exil din Marea Britanie cu o avere frumușică și cu speranța că va putea aduce în România capitalismul și, poate, ceva din civilitatea engleză.

Foto: Andrei Iliescu

Dacă grosul banilor furați și l-au însușit polițiștii, cum a arătat un proces organizat mai târziu, minerii au plecat cu ce mai rămăsese. Ion s-a ales cu două cartușe de țigări și cu o pereche de pantofi care, până la urmă, s-a dovedit că nici nu îi veneau. De bătut, zice că n-a bătut pe nimeni. „Eram așa de mulți, că n-aveai loc de alții.” Până la urmă, s-a dat adunarea generală la Târgul Internațional București, actualul Romexpo, unde președintele le-a mulțumit pentru entuziasmul muncitoresc și treaba bine făcută, după care i-a trimis acasă, nu înainte însă ca sindicatul să le facă promisiuni generoase, care însă nu s-au materializat niciodată. Mai mult, la câteva săptămâni de la mineriadă, conducerea minei le-a cerut să lucreze mai multe weekend-uri la rând fără să fie plătiți, pentru a recupera, chipurile, daunele provocate în București.

Dintre liderii mișcării sindicale de atunci, aproape nimeni nu mai trăiește în Valea Jiului. Una dintre puținele excepții este Petre Braiț, care în iunie 1990 era șeful sindicatului de la mina Petrila, și care, ulterior, și-a descoperit talentele de scriitor și de patron de bar „cult”. Astăzi e pensionar și trăiește, împreună cu o pisică, într-un apartament modest. Nevastă-sa lucrează mai multe luni pe an în Italia, ca să mai rotunjească venitul familiei. Versiunea lui asupra evenimentelor la care a participat direct e ceva mai informată decât a lui Ion, însă cu atât mai incomodă. În esență, Braiț vede evenimentele de atunci ca pe o farsă tragică, organizată destul de prost de autorități cu participarea masivă a forțelor de ordine. Își amintește, de exemplu, cum, pe străzile din București, numărul persoanelor necunoscute care dădeau ordine în numele lui Cozma era inflaționar, iar indicațiile erau adesea contradictorii. Acum, duse sunt vremurile luptei pentru drepturile minerilor: Braiț se dedică mai degrabă, pe cât se poate, activităților culturale, și îl frecventează din când în când pe caricaturistul Ion Barbu, cu toate simpatiile lui de dreapta.

Petre Braiț trăiește în același apartament modest din Petrila. Nu îl mai preocupă viața sindicală. Foto: George Popescu.

După ce a fost eliberat din închisoare, Miron Cozma s-a mutat la București, și-a cumpărat un mic partid și emite teorii despre strămoșii daci pentru cine are chef să-l asculte, pe la diverse talk-show-uri. Din exponentul violent și manipulativ al muncitorimii, a devenit între timp un adept al românismului bombastic, întâlnindu-se astfel – supremă ironie a istoriei – cu Marian Munteanu, care și-a reinterpretat, la rândul lui, vechiul anticomunism în cheie legionară. Însă, chiar dacă cele două figuri emblematice ale confruntărilor din 1990 au căzut astăzi într-un extremism de dreapta din fericire încă derizoriu, tranșeele ideologice de acum 25 de ani n-au dispărut complet.

Acum, Miron Cozma este președintele Partidului Social Democrat al Muncitorilor. Nu a reușit să strângă semnăturile necesare pentru participarea la alegerile din ultimii 8 ani. Foto: George Popescu.

Deși minerii au câștigat atunci bătălia, protestatarii din Piața Universității au câștigat mai târziu războiul. România de azi, cu social-democrații ei care vor cu tot dinadinsul să reducă taxele, cu bisericile ei ortodoxe mai numeroase ca spitalele și școlile, cu editorialiștii și comentatorii ei de un anticomunism exemplar, a moștenit și asimilat multe elemente din discursul de opoziție al anului 1990. La București, o bună parte din clasa de mijloc și din media încă îi mai consideră pe mineri drept sălbatici, în vreme ce, în Valea Jiului, deși oamenii au înțeles între timp „cu ce se mănâncă democrația”, nu prea pricep cum să facă pentru a putea să mănânce în democrația din România. O soluție este, firește, să plece la muncă în Europa, deși, pe de altă parte, se spune că România s-a integrat deja în Europa. Paradoxal, „golanii” de ieri au devenit noii „oameni de bine” ai turbocapitalismului, iar minerii de altădată umblă „haimanale” pe plantațiile de sparanghel din Germania sau la furat de fier vechi.

Pentru cea mai violentă mineriadă, cea din iunie 1990, Cozma încă n-a fost condamnat, pentru că dosarul a fost tergiversat de atâta amar de vreme, încât România a fost condamnată în mai multe rânduri la CEDO pentru nesoluționarea cauzelor. Și Ion Iliescu a scăpat până acum de răspunderea penală pentru modul în care a impus atunci „ordinea și liniștea”. Mult mai grav decât atât, nu au fost anchetate și judecate nenumăratele cadre ale administrației și mai ales ale aparatului polițienesc și militar, care au ordonat și au comis atunci încălcări incredibile ale drepturilor omului ce pot fi încadrate cât se poate de clar sub acuzația de tortură. Directorii care conduceau minele imediat după Revoluție, primarii, prefecții și ofițerii de poliție s-au evaporat și ei din Valea Jiului sau au murit între timp.


Faptul că nici până acum nu au fost clarificate circumstanțele exacte ale evenimentelor de atunci nu-i ajută deloc pe cei mai mulți dintre cei care locuiesc astăzi în regiune și, evident, n-au participat, personal, la nici o mineriadă. Oamenii trăiesc cu sentimentul că subdezvoltarea zonei lor, lipsa investițiilor în infrastructură sau în crearea de noi locuri de muncă se explică prin imaginea proastă pe care o au în ochii celor de la București. Și, deși au trecut 25 de ani de la violențele de atunci, poate că, pe undeva, temerile din Valea Jiului sunt justificate.

MINERIADELE: I-II | III | IV | V-VI

Primele două mineriade

22 decembrie 1989 – Prăbușirea regimului dictatorial sub presiunea populară creează un vid instituțional, politic și legislativ fără precedent. Puterea este preluată cu titlu provizoriu de un grup format spontan și autointitulat „Frontul Salvării Naționale” (FSN), care grupează participanți la Revoluție, foști dizidenți veritabili și imaginați, foști activiști de partid și birocrați, militari și oameni obișnuiți. FSN anunță dizolvarea Partidului Comunist Român, instaurarea unui regim democratic și intenția de a organiza alegeri libere pentru o adunare constituantă. Cenzura este abolită, apar numeroase publicații noi, în care opiniile sunt exprimate liber. Ion Iliescu, un fost membru al nomenclaturii de partid căzut ulterior în dizgrație, este proclamat președinte al Consiliului FSN și exercită interimar atribuțiile de șef al statului. FSN numește un guvern provizoriu condus de tânărul inginer Petre Roman.
decembrie-ianuarie 1989 – Anumiți membri FSN care își doresc schimbări mai profunde decât cele susținute de grupul din jurul lui Ion Iliescu părăsesc această structură provizorie. Sunt înființate numeroase partide politice, printre care cele mai importante, Partidul Național Liberal (PNL), condus de Radu Câmpeanu, și Partidul Național Țărănesc (PNȚ), condus de fostul deținut politic Corneliu Coposu, se revendică de la tradiția politică interbelică și se autointitulează „partide istorice”. Programul PNL și PNȚ prevede revenirea rapidă la un sistem de producție capitalist, restituirea proprietăților naționalizate după război, atragerea de investitori străini și reinstaurarea monarhiei constituționale.
19 ianuarie 1990 – Ion Iliescu, Petre Roman și ministrul Minelor negociază cu nou createle sindicate libere din Valea Jiului și răspund favorabil celor mai multe dintre revendicările minerilor. Aceștia obțin o serie de drepturi importante, cum ar fi săptămâna de lucru de cinci zile, ziua de lucru de șase, în loc de opt ore, sau majorarea unor sporuri salariale.
23 ianuarie 1990 – Contrar asigurărilor date până atunci, FSN își anunță intenția de a se transforma în partid politic și de a participa la primele alegeri libere, care urmau să fie organizate în primăvară. PNL și PNȚ protestează împotriva acestei decizii și cer FSN să aleagă între participarea la alegeri și organizarea lor. Ion Iliescu respinge aceste solicitări, prezentându-se drept o garanție a stabilității sociale.
28 ianuarie 1990 – Partidele istorice își cheamă susținătorii la un miting de protest în Piața Victoriei, argumentând că FSN nu poate fi în același timp și jucător, și arbitru în noul joc electoral. Mai mulți intelectuali se pronunță în favoarea pozițiilor exprimate de PNL și PNȚ, vorbind despre o „confiscare a Revoluției” de către „neocomuniștii” din jurul lui Ion Iliescu. La sediul Guvernului, au loc negocieri între reprezentanții puterii provizorii și liderii partidelor istorice, fără să se ajungă la un rezultat concludent. FSN, care controlează administrația și toate întreprinderile, aflate încă în proprietatea statului, mobilizează la rândul său simpatizanți din București și din provincie, care participă la o demonstrație de susținere a autorităților.

29 ianuarie 1990 – Prima mineriadă. Aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului ajung la București în cadrul unei acțiuni organizate de sindicate și sprijinite activ de lideri ai FSN. CFR pune la dispoziție un tren special pentru această deplasare. Presa citează sindicaliști, mineri și alți muncitori, care reiau discursul oficial și se exprimă critic cu privire la propunerile partidelor istorice, pe care le consideră excesive. O parte dintre mineri, alături de alți susținători ai FSN devastează sediile PNL și PNȚ, Corneliu Coposu este evacuat de reprezentanții guvernului cu un tanc, pentru a se evita un linșaj. Pe stradă se strigă „Moarte intelectualilor!” și „Coposu la cimitir!”. Au loc percheziții și rețineri arbitrare de persoane la care participă mineri, alături de polițiști. În urma unor ciocniri dintre cele două tabere adverse sunt rănite mai multe persoane.
1 februarie 1990 – În urma unei noi runde de negocieri între FSN și partidele istorice, Ion Iliescu acceptă să cedeze puterea legislativă unui organism în care să fie reprezentate și partidele istorice și care urma să elaboreze prima lege electorală. Este creat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care jumătate din mandate sunt atribuite FSN, cealaltă jumătate revenind celorlalte partide. Puterea executivă este exercitată în continuare de Guvernul Provizoriu al FSN, care controlează în același timp administrația locală, televiziunea și radioul publice, singurele existente la acea dată, ca și tipărirea și difuzarea presei scrise.
18 februarie 1990 – Partidele istorice organizează o nouă manifestație de protest în Piața Victoriei, acuzând FSN de perpetuarea controlului asupra statului și solicitând o ruptură radicală cu trecutul, „comunismul și Securitatea”. Demonstrația degenerează spre seară, în momentul în care un grup de participanți forțează intrarea în sediul Guvernului. Vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu este agresat și amenințat că va fi aruncat de la balcon.
19 februarie 1990 – A doua mineriadă. În cursul nopții, reprezentanți ai guvernului și ai FSN le cer minerilor din Valea Jiului să vină la București pentru a restabili ordinea, afirmând că poliția este depășită de situație. Între timp, este mobilizată armata, care reține aproximativ 100 de persoane. Când minerii ajung în Piața Victoriei, dimineața, momentul tensionat este deja depășit, iar oficialitățile îi conduc înapoi la trenuri.
11 martie 1990 – În urma unei demonstrații antiguvernamentale organizată de o asociație civică din Timișoara, este adoptată celebra proclamație al cărei punct 8 cere ca foștilor activiști de partid și foștilor ofițeri de securitate să li se interzică ocuparea de funcții politice în primele trei cicluri electorale. Propunerea este preluată cu entuziasm de simpatizanții opoziției de la București și devine una dintre principalele revendicări ale criticilor lui Ion Iliescu. Ea nu întrunește însă majoritatea în CPUN și nu este inclusă în noua lege electorală.
24 martie 1990 – Este înființată Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului (LSMVJ), structură unificată care reprezintă majoritatea angajaților din regiune. Subinginerul Miron Cozma este ales președinte al ligii.

A treia mineriadă (iunie 1990)

22 aprilie 1990 – Opoziția organizează cea mai mare demonstrație antiguvernamentală de până atunci, în Piața Universității. Circulația rutieră este blocată de protestatarii care declară centrul Bucureștiului „Zonă liberă de neocomunism” și le cer FSN să nu candideze la alegerile din mai, solicitând o reformă morală a întregii societăți și clarificarea opțiunii „anticomuniste” a României. Ion Iliescu califică participanții la manifestație drept „golani”, acuzându-i că destabilizează „pacea socială”.
aprilie-mai 1990 – În decursul următoarelor săptămâni, aproximativ 50.000 de persoane participă zilnic la proteste, ocupând continuu piața. Din balconul clădirii Universității se adresează manifestanților lideri ai partidelor istorice și ai noilor organizații civice, foști dizidenți și foști deținuți politici, participanți la Revoluție, intelectuali importanți, actori, cântăreți, preoți, reprezentanți ai studenților și elevilor. Printre revendicările protestatarilor, unele sunt punctuale: scoaterea TVR și a radioului public de sub ingerința guvernului, tragerea la răspundere penală a celor responsabili de încălcări ale drepturilor omului înainte și în timpul Revoluției din decembrie 1989, o lege a lustrației care să implementeze punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Cele mai multe solicitări sunt însă de natură generală și ilustrează mai degrabă elemente ale unei viziuni despre societate și viitorul României, fără a alcătui însă un ansamblu întotdeauna coerent. Sunt cerute democratizarea profundă a statului, dar și reinstaurarea monarhiei, modernizarea economiei și integrarea în Europa, dar și revenirea la tradiția ortodoxă, dialogul social, dar și un rol director al „adevăratelor elite”, ieșirea din izolarea internațională, dar și redescoperirea „adevăratelor valori românești”.
20 mai 1990 – Sunt organizate primele alegeri libere pentru funcția de președinte al României și pentru primul parlament, care urma să adopte o constituție democratică. Ion Iliescu și FSN câștigă detașat, în condițiile menținerii controlului asupra televiziunii publice și administrației locale. La București și în marile orașe din Ardeal, partidele istorice obțin sensibil mai multe voturi decât în restul țării, însă nu suficiente cât să le asigure un rol semnificativ în următorii doi ani. PNL și PNȚ nu recunosc rezultatele alegerilor, acuzând guvernul că, de la bun început, nu le-a acordat șanse egale. Manifestația din Piața Universității continuă, spre exasperarea lui Ion Iliescu.
mai-iunie 1990 – Piața Universității devine un simbol al protestelor împotriva FSN sub egida „rezistenței anticomuniste”, dar tot mai puțini români acordă șanse acțiunii. Participarea scade la câteva sute de persoane, un nucleu dur de protestatari rămâne în continuare în corturile amenajate pe carosabil. Ion Iliescu și alți lideri ai FSN acuză manifestanții de „comportament antisocial”, atitudini antidemocratice și simpatii de extremă dreaptă. TVR și presa favorabilă guvernului atacă violent mișcarea de opoziție, prezentând adesea trunchiat evenimentele. La rândul lor, publicațiile opoziției idealizează fenomenul și creează un mit care persistă la București și în alte mari orașe până astăzi.
13 iunie 1990 – În jurul orei 3 dimineața, poliția și trupele speciale ale Ministerului de Interne intervin în forță pentru a dispersa protestatarii și a elibera piața. Situația scapă rapid de sub control, o parte din participanții la protest atacând forțele de ordine cu pietre și cocktailuri Molotov. Conform unei înregistrări publicate ulterior, ministrul de Interne Mihai Chițac ordonă incendierea unor vehicule ale poliției, pentru a justifica folosirea violenței împotriva demonstranților. Chițac fusese implicat în decembrie 1989, ca general de armată, și în reprimarea brutală a revoltei anticomuniste de la Timișoara, motiv pentru care se număra printre figurile cele mai contestate în Piața Universității și avea să fie condamnat ulterior la 15 ani de închisoare.
Sunt atacate sediul Ministerului de Interne și al Poliției Capitalei, forțele de ordine folosesc arme de foc, iar incidentele se soldează cu patru morți și aproape o sută de răniți. Investigațiile jurnalistice și judiciare ulterioare arată că în majoritatea cazurilor utilizarea violenței a fost arbitrară, victimele fiind de cele mai multe ori curioși, trecători sau chiar adepți ai FSN. Sunt arestate câteva sute de persoane, adesea fără nici un motiv. În cursul serii, Ion Iliescu face un apel la „toate forțele responsabile” din țară, cerându-le să sprijine autoritățile în restabilirea ordinii și „apărarea democrației”. Trei trenuri speciale sunt puse la dispoziția minerilor din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma.
14 iunie 1990 – Minerii ajung la București în jurul orei 4 dimineața, iar Ion Iliescu le cere explicit să ocupe Piața Universității și să susțină eforturile guvernului de a combate „elementele fasciste” și „grupurile organizate” care „urmăresc subminarea democrației”. Președintele îl demite pe Mihai Chițac din funcția de ministru de Interne, ca urmare a escaladării situației. La indicațiile forțelor de ordine, minerii devastează sediile mai multor facultăți, partide, organizații și publicații de opoziție, atacă, maltratează sau rețin ilegal sute de bucureșteni, între care și figuri importante ale mișcării anti-FSN, identificate pe baza fotografiilor puse la dispoziția agresorilor. Printre victime se numără de asemenea studenți și profesori de la Universitate, membri ai partidelor istorice și intelectuali cunoscuți, dar și romi sau persoane considerate „excentrice”. În arestul poliției, la Jilava sau în diverse unități militare, cei reținuți sunt maltratați și supuși abuzurilor fără respectarea nici unei proceduri judiciare.
15 iunie 1990 – Ion Iliescu le mulțumește minerilor pentru restabilirea ordinii, iar aceștia se întorc în Valea Jiului cu trenuri speciale puse la dispoziție de autorități. Imaginile șocante cu violența de stradă încurajată de autorități sunt difuzate de presa internațională, guvernele din Europa de Vest și SUA își exprimă consternarea, iar imaginea României, care era mai degrabă pozitivă după Revoluția din decembrie 1989, se deteriorează semnificativ. Majoritatea intelectualilor români și partidele de opoziție acuză regimul Iliescu de încălcări grave ale drepturilor omului și critică vehement politica oficială, vorbind despre „îndepărtarea țării de Europa”. Falia politică și culturală care despărțea deja minoritatea „anticomunistă” de majoritatea pro-FSN devine insurmontabilă.
Circumstanțele exacte ale producerii evenimentelor din 13-15 iunie nu sunt complet elucidate nici până astăzi. Numărul victimelor este în continuare neclar: rapoartele oficiale vorbesc de șase morți, în timp ce asociațiile participanților la proteste estimează că în jur de 100 de persoane au decedat în urma confruntărilor violente de atunci. În februarie 2015, procurorii au redeschis dosarul cauzei, după o lungă serie de controverse procedurale și condamnări la CEDO privind tergiversarea anchetei.

A patra mineriadă (septembrie 1991)

1990-1991 – Guvernul FSN condus de Petre Roman demarează un prim program de reforme economice, considerat prea timid de reprezentanții opoziției. Liberalizarea treptată a prețurilor și a cursului valutar conduce totuși la o inflație din ce în ce mai accentuată și la deteriorarea nivelului de trai al majorității populației. Prăbușirea cererii de produse românești pe piețele tradiționale de desfacere din restul Europei de Est pune sub semnul întrebării viabilitatea industriei dezvoltate de regimul dinainte de 1989, milioane de locuri de muncă sunt amenințate. Opțiunea lui Roman și a tehnocraților mai tineri din guvern pentru un ritm mai susținut al reformelor, inclusiv pentru închideri de întreprinderi și privatizări conduce la un conflict cu Ion Iliescu și cu fracțiunea mai de stânga din FSN.
septembrie 1991 – LSMVJ formulează revendicări economice, în condițiile scăderii nivelului de trai al minerilor. Au loc negocieri cu guvernul, iar liderul sindical Miron Cozma amenință cu o nouă deplasare la București.
24 septembrie 1991 – Sindicatele declanșează o grevă generală și solicită ca Petre Roman să vină în Valea Jiului pentru noi negocieri. Premierul le transmite că se poate deplasa acolo doar după câteva zile, iar Cozma decide că, în acest caz, se vor deplasa ei la București chiar în aceeași seară. Minerii devastează gara din Petroșani și ocupă trei trenuri, agresând și amenințând personalul CFR. Guvernul încearcă să împiedice avansarea garniturilor către Capitală, însă renunță, conform declarațiilor lui Roman, atunci când află că viața mecanicilor de locomotivă este în pericol.
25 septembrie 1991 – Minerii ajung în fața Palatului Victoria, iar o delegație a liderilor sindicali poartă discuții cu primul-ministru și alți reprezentanți ai guvernului. La un moment dat, un membru al forțelor de ordine care asigurau paza sediului Executivului aruncă o grenadă cu gaze lacrimogene în mijlocul protestatarilor, ceea ce declanșează un atac violent asupra sediului clădirii. Miron Cozma cere demisia lui Roman, negocierile sunt întrerupte, iar premierul și întregul personal guvernamental sunt evacuați. Un militar în termen din dispozitivul de pază este rănit mortal de un cocktail Molotov, câțiva polițiști deschid focul și sunt împușcați doi bucureșteni care se aflau la momentul respectiv în piață. Spre seară, minerii se îndreaptă spre Palatul Cotroceni, unde liderii de sindicat se întâlnesc cu președintele Iliescu și își reiterează solicitarea de demisie a guvernului.
26 septembrie 1991 – Are loc o nouă întâlnire între sindicaliști și mai mulți lideri ai FSN. Cozma amenință cu escaladarea conflictului și aduce în discuție chiar demisia lui Iliescu. Premierul Roman își oferă demisia pentru a detensiona situația. Președintele Iliescu acceptă, în condițiile în care situația riscă să devină complet incontrolabilă, iar conflictul pe teme economice dintre cei doi le deteriorase deja relația. În parlament, partidele istorice profită de ocazie și se declară solidare cu minerii, ai căror reprezentanți vorbesc de la tribuna Camerei Deputaților, unde se strigă „Jos Iliescu!”. Până la urmă, Cozma declară revendicările îndeplinite, iar minerii se întorc în Valea Jiului.
Mineriada din septembrie 1991 este rememorat ulterior ca un moment în care minerii au forțat schimbarea unui guvern legitim, cu toate că opoziția de atunci contesta această legitimitate și lua în calcul o eventuală accedere la putere prin forță. Ion Iliescu este considerat de regulă drept principalul instigator al violențelor de atunci, deși rolul său este în acest caz mult mai ambiguu decât în iunie 1990. Evenimentele conduc la o ruptură definitivă între grupul din jurul lui Petre Roman și fracțiunea mai de stânga fidelă lui Iliescu. FSN se scindează.

Ultimele doua mineriade (1999)

1996 – Partidele istorice ajung pentru prima dată la putere, după ce, în 1992, pierduseră din nou alegerile. Rectorul Universității din București, Emil Constantinescu, unul dintre participanții la mișcarea de protest din 1990, este ales președinte al României. PNL și PNȚ alcătuiesc o coaliție împreună cu Partidul Democrat (PD), noua formațiune politică a lui Petre Roman.
1997-1998 – Noul guvernul aplică un program de reforme economice radicale, închide sau privatizează un mare număr de întreprinderi considerate nerentabile și concediază masiv o parte a minerilor din Valea Jiului, plătindu-le despăgubiri pe care mulți le privesc ca atractive. Nivelul de trai din România scade dramatic, la fel ca numărul angajaților, în timp ce inflația crește galopant, ca urmare a liberalizării, în condițiile unei economii necompetitive pe plan internațional. Procurorii încep investigațiile în dosarele mineriadelor din iunie 1990 și septembrie 1991.
16 decembrie 1998 – Guvernul anunță închiderea primelor mine din Valea Jiului. Sindicatele răspund prin declanșarea unei greve generale, Miron Cozma amenințând cu o nouă venire la București. Liderul Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, își anunță solidaritatea cu minerii și îndeamnă la răsturnarea prin forță a guvernului. Opoziția de stânga grupată în jurul lui Ion Iliescu critică la rândul ei costurile sociale ale măsurilor anunțate de guvern.
4 ianuarie 1999 – Are loc un miting de protest la Petroșani, unde participă aproximativ 15.000 de mineri. Negocierile cu guvernul eșuează. Autoritățile trimit trupe de jandarmi în zonă și blochează cu mai multe baraje Defileul Jiului pentru a împiedica un marș al minerilor spre sud.

18 ianuarie 1999 – A cincea mineriadă. Mai multe mii de mineri pornesc la drum spre București, cu autobuze puse la dispoziție de sindicate, reușind să înlăture toate barajele create de autorități, în condițiile în care forțele de ordine evită confruntarea deschisă.
19 ianuarie 1999 – Ministrul de Interne Gavril Dejeu demisionează ca urmare a incapacității de a opri înaintarea minerilor. Pe drum, minerilor li se alătură muncitori din Oltenia.
21 ianuarie 1999 – Minerii află că forțele de ordine construiseră un nou baraj la Costești, în județul Vâlcea. Evitând șoseaua și mergând pe jos, protestatarii îi atacă din spate pe jandarmi, îi încercuiesc și le confiscă armamentul din dotare. Președintele Constantinescu convoacă o reuniune de urgență a parlamentului și instituie starea de urgență pe întreg teritoriul României. Pe drumul spre București sunt amplasate trupe ale armatei.
22 ianuarie 1999 – Premierul Radu Vasile oferă negocieri minerilor, acceptând în sfârșit o întâlnire cu Miron Cozma și propunând începerea dialogului la Mănăstirea Cozia, aproape de locul în care se aflau protestatarii. Convorbirile sunt mediate de reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe.
23 ianuarie 1999 – Este încheiată „Pacea de la Cozia”, guvernul afirmând că renunță la planurile de închidere a minelor și garantând că nu va urmări în justiție participanții la proteste.
15 februarie 1999 – Curtea Supremă de Justiție îl condamnă pe Miron Cozma la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii în stat în dosarul mineriadei din septembrie 1991, care se soldase cu demisia guvernului Petre Roman.

16 februarie 1999 – A șasea mineriadă. Cozma pornește din nou spre București, împreună cu aproximativ 2.500 de mineri, declarându-se trădat și anunțându-și intenția de a nu ceda decât o dată cu răsturnarea guvernului.
17 februarie 1999 – După depășirea primelor baraje ale jandarmeriei, minerii sunt opriți la Stoenești (Olt) de un efectiv numeros al forțelor de ordine, care intervine violent. Miron Cozma și alți lideri sindicali sunt arestați, moment ce marchează restabilirea ordinii de drept, dar și înfrângerea definitivă a mișcării sindicale din Valea Jiului.
noiembrie-decembrie 2000 – Coaliția de dreapta pierde alegerile legislative, iar Corneliu Vadim Tudor ajunge în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, fiind susținut de mineri și de diverse categorii sociale defavorizate. Câștigătorii alegerilor sunt Ion Iliescu și partidul său, numit acum PSD.
2002-2003 – Miron Cozma este condamnat la câte șapte și, respectiv, zece ani de închisoare pentru instigare la subminarea puterii de stat, în dosarele mineriadelor din 1999.
decembrie 2004 – În ultimele zile ale mandatului său de președinte, Iliescu îl grațiază pe Miron Cozma, care este eliberat din închisoare. Decizia provoacă o reacție virulenta a majorității opiniei publice de la București, iar Iliescu anulează după două zile decretul de grațiere. Cozma este din nou arestat.
2005-2007 – Controversa în jurul legalității anulării decretului de grațiere și o nouă condamnare pentru una dintre mineriadele din 1999 duc la complicații judiciare. decembrie 2007 – Miron Cozma este eliberat condiționat din închisoare.

MINERIADELE: I-II | III | IV | V-VI



Adăugat pe 31 August 2015  |