Afine pentru Germania


Vreo trei luni pe an, Valea Jiului se umple de fructe de pădure. Oamenii le culeg zilnic, cu mic cu mare, în creierii munților și le predau centrelor care le exportă ca produse organice. Afacerea merge și afinarii fac un bănuț pentru iarnă.

Adăugat pe 25 Septembrie 2014  |  

Pe la patru jumătate dimineața, în fața blocurilor din Uricani apar primele siluete chiaune de somn, cu câte un rucsac pătrățos în spate. În picioare au cizme de cauciuc, iar pe sub șepcile din cap de-abia se disting, la lumina becurilor chioare de pe stradă, fețele și gurile încă monosilabice. La un chioșc din apropiere își dau în petec niște puști care au băut acolo toată noaptea, în timp ce vânzătoarea plictisită stoarce cafea din automat pentru runda de dimineață. Dana și bărbatu-său, Leli, așteaptă și ei, ceva mai departe, să le vină mașina. Acolo e punctul de întâlnire pentru grupul lor, dar e devreme, n-a apărut încă toată lumea. Dana își aprinde o țigară și se bălăngăne de pe un picior pe altul. E scundă, foarte slabă și are niște ochi ciudat de vioi pentru cineva care tocmai s-a dat jos din pat înainte să se crape de ziuă. Cu rucsacul voluminos pe umeri, pare pregătită de drumeții prin munții din împrejurimi.

Ușor-ușor apar și ceilalți: Ion, un bărbat de vreo 45 de ani cu o mustață albă, pe urmă Nelu, Ioana și soțul ei, Marin, mult mai tineri și roșii toți trei în obraji, ca ardelenii de la munte. Toți se cunosc de ani de zile, sunt vecini, dar la ora asta imposibilă le e lene să deschidă gura mai mult decât pentru un salut. Ar fi și greu să nu se cunoască prea bine. În Uricani trăiesc în total vreo 9.000 de oameni, din care o mică parte încă mai lucrează la mina care a fost inclusă în programul de închidere, în timp ce restul încearcă s-o scoată la capăt cum pot. Orășelul se află literalmente în fundul Văii Jiului, aproape de intrarea în Parcul Național Retezat. Spre est, sunt vreo 30 de kilometri până la Petroșani, dar cine n-are mașină face o oră cu maxi-taxiul care circulă până la 10 seara. Spre vest, șoseaua asfaltată se termină la un moment dat și încep munții. „Drumul lui Băsescu”, care ar fi trebuit să lege zona de Băile Herculane și să valorifice potențialul turistic al întregii regiuni, n-a mai fost construit. Așa că, din moment ce nici investitori privați nu ajung în capătul ăsta de lume, oamenii au trebuit să caute pe cont propriu alte posibilități și resurse.


Vreo trei luni pe an, din iulie până în septembrie, Uricaniul iese cu mic cu mare la cules afine. Merg și alte fructe de pădure, de pildă coacăze, dar se vând mai prost. După ce se termină cu afinele, se dă startul la ciuperci. Orașul e înconjurat de păduri și versanți însoriți cât vezi cu ochii, deci e loc pentru toată lumea. Poți face ceva bănuți dacă vremea ține cu tine și dacă te trezești în fiecare zi cu noaptea-n cap, ca să ai timp să te și întorci și să sortezi marfa, înainte de a o preda la centrul de colectare. Din afine se câștigă mai bine decât din fier vechi, pentru că, deși ambele sunt foarte căutate la export, prețul pe care centrele îl plătesc pentru un kilogram de fructe de pădure – cam șapte lei – e de vreo zece ori mai mare decât cel pentru un kilogram de deșeuri metalice. În plus, vorba unui magnet, fiarele nu-s cartofi, să crească la loc. Partea proastă e că îndeletnicirea de afinar nu poate fi practicată decât sezonier, iar oamenii trebuie să muncească serios cât e vremea bună, ca să pună ceva de-o parte pentru restul anului.

Dana, Leli și ceilalți au învățat bine toate secretele meseriei. Se ocupă cu afinele de ani de zile și cunosc munții și pădurile din zonă ca pe propriul buzunar. „Aș putea să mă fac ghid turistic și să-mi duc clienții peste tot”, zice Dana. Deocamdată însă, turiștii nu prea se înghesuie în Valea Jiului, așa că Dana și-a pus în rucsac o găleată de plastic și un pieptene din metal special pentru cules fructe de pădure și a pregătit niște „supliment”, cum i se spune în Valea Jiului mâncării pentru drum. Afară e încă răcoare, iar afinarii așteaptă cam zgribuliți, trăgând din când în când din câte o țigară.

În sfârșit vine și mașina. E un 4x4 mare și vechi, cu volanul pe dreapta, luat din Marea Britanie. Proprietarul vehiculului, Andrei Surugiu, se dă jos și deschide ușa de la portbagaj. Ca să încapă cât mai multă lume, scaunele din spate au fost înlocuite cu niște bănci de lemn, așezate de-o parte și de alta, ca într-o dubă de poliție. În consecință, nu se mai poate intra pe ușile din spate decât sărind peste spătarul băncilor, și oamenii intră prin fostul portbagaj. Surugiu, pentru prieteni „Rață” rockerul, are 25 de ani și lucrează din când în când ca alpinist utilitar, mai mult în străinătate decât în România. Instalează relee de telefonie mobilă sau dispozitive de măsurare a intensității vântului în creierii munților, ba în Norvegia, ba în Orientul Mijlociu. Când n-are comenzi, stă acasă, la Uricani. A cumpărat mașina la a nu știu câta mână, pe mai nimic, ca să care cu ea una-alta. „Avantajul e că ajungi cu ea oriunde, dezavantajul e că îți consumă peste 20 de litri la suta de kilometri”, zice. E mândru de „duba” lui, iar de curând s-a gândit să intre în combinația cu afinarii.

Pentru ei, insolitul vehicul pare a fi într-adevăr soluția ideală, pentru că nu îi lasă unde se termină asfaltul, ci îi duce chiar până unde începe urcușul prin pădure, scutindu-i cam de o oră de mers pe jos. Dus-întors, drumul de azi costă 15 lei de persoană – două kilograme de afine. Rață fixează bine rucsacii în noul portbagaj de pe capota mașinii și grupul pornește la drum. Înainte de a pleca din Uricani, echipa se completează cu Bodo, fratele mai mic și mai negricios al lui Leli. O încercare de a dezmorți atmosfera matinală cu heavy metal se lovește de protestele Danei, care e de părere că ar fi mai potrivit ceva mai accesibil. Până la urmă, o combinație de evergreens și folclor românesc recent șterge urmele de somn de pe fețe. După vreo jumătate de oră pe șosea, duba o ia pe un drum forestier, în timp ce Nelu și Marin încep să se înghiontească și să se tachineze cu aluzii porcoase.

Se crapă de ziuă. Negura dimineții începe să se ridice, iar pe la șase dimineața mașina ajunge în sfârșit la poalele versantului unde echipa de afinari speră să dea lovitura. Un pârâu minuscul clipocește printre copaci, de-a lungul unei văi largi noroioase, pe care oamenii o numesc „Valea Boului”. În lumina încă albăstruie, Rață dă jos rucsacii de pe capotă, trupa coboară din dubă și, după o țigară și o dușcă de vișinată, toată lumea e gata de drum. „Pe la unu suntem înapoi”, anunță Leli. Rață se pregătește să tragă un pui de somn bine meritat în mașină, în timp ce afinarii o iau la trap prin pământul umed. Urcușul ține vreo oră. După un timp, pădurea se rărește, în stânga și în dreapta se deschide o panoramă cu munți acoperiți de brazi, iar de după o culme răsare soarele. Pârâul rămâne în urmă și echipa continuă, în pas susținut, prin iarba mare și udă. „De-asta e bine să ai cizme de cauciuc”, remarcă Dana. „Te protejează și de apă, și de vipere.” Parcul Retezat începe la vreo doi kilometri distanță. De acolo nu se culeg afine, accesul vizitatorilor e restricționat, ceea ce însă nu-i oprește pe locuitorii non-umani ai rezervației să facă escapade dincolo de limitele propriului teritoriu.


Repejor, trupa ajunge pe platoul alpin. Lumina se schimbă și se anunță o zi de vară perfectă, fără nici o umbră de nor. Lângă o stâncă, cineva a lăsat la păscut niște cai care își văd liniștiți de treabă, în timp ce afinarii își continuă marșul matinal. N-au mai fost pe aici anul ăsta, însă un pădurar le-a spus că „e negru bine”, așa că poate-poate „sunt șanse să pălim în plin”, crede Bodo. Vorbește rar și pronunță cuvintele până la capăt, ca și cum ar aștepta mereu o confirmare din partea interlocutorilor. Afinele cresc în tufe dese, mai ales pe versanții însoriți de la marginea pădurii, explică tacticos. „Când sunt toate coapte, ca acum, nu stai mult la ales.” Bodo are 35 de ani și stă într-un apartament de două camere, în Uricani. „Fără balcon”, adaugă pe un ton plângăcios, „n-am nici unde să usuc hainele sau să țin o bicicletă.” Lucrează la Livezeni la un depozit de marfă, face 1.500 de lei pe lună. Sâmbăta și duminica vine la afine. E singurul din grup care nu e decât afinar de weekend, ca să mai scoată copiii la o prăjitură, sau la ștrand. Are o fetiță care a făcut 8 ani și un băiat de un an jumătate. „Din afine n-o să te îmbogățești în veci”, zice. „Lumea de aici e modestă, dar nouă încă nu ne merge așa de rău ca altora.”

Peisajul e de carte poștală cu Grădina Carpaților. De jur împrejur, până la orizont, coame de munte gălbui ca un miez de avocado copt, culmi împădurite și, spre sud, mai multe șiruri de stânci abrupte. „E frumos aici, dar pe Jnepeni e și mai frumos”, susține Leli. „Acolo e o stână ca în Neckermann, a unor ciobani bogați.” Astăzi, însă, echipa s-a hotărât să-și încerce norocul aici, și din iarbă încep într-adevăr să răsară, încet-încet, tufele verzi închis de afine. Bodo are dreptate: Boabele sunt negre, coapte și dulci. Problema e că, pe cât se pare, n-au mai rămas foarte multe. „Văd că au mai fost pe aici câteva brigăzi înaintea noastră și au cules grosul afinelor de verzi”, constată Bodo. „Dacă așa e și mai încolo, avem de bobăit azi.” Pentru moment, însă, nimeni nu se descurajează. Trupa se așază pe iarba moale și scoate din rucsaci pâine, roșii și salam feliat, ca să nu se apuce de muncă pe stomacul gol. O bucată de slănină trece din mână în mână, vișinata din păcate s-a terminat.

„E frumos aici, dar pe Jnepeni e și mai frumos”, susține Leli. „Acolo e o stână ca în Neckermann, a unor ciobani bogați.”

După micul dejun, oamenii scot pieptenii din metal și gălețile în care cândva a fost smântână grasă sau vopsea lavabilă. Pe urmă se răspândesc pe povârnișul verde, fiecare în câte o direcție. Bodo nu are găleată. Când strânge mai multe afine în pieptene, le varsă într-o plasă de rafie de la Lidl. Tatăl lui și al lui Leli a venit în anii șaptezeci din Târgu Mureș în Valea Jiului, să se facă miner. A lucrat la Uricani, unde s-au simțit bine până în anii de după Revoluție, chiar dacă erau romi. Și Leli a apucat să lucreze ceva vreme la mină, până când a fost disponibilizat în 1997. Acum are 45 de ani și, din punctul de vedere al statisticilor și instituțiilor din România, nu figurează nicăieri: Nu are încă dreptul la pensie, nu plătește contribuții sociale pentru că nu lucrează nici la stat, nici la patroni, și nici nu s-a înscris la Forțele de Muncă pentru cei 140 de lei pe lună cât garantează statul român cetățenilor săi care nu-și găsesc de lucru.


Ca Leli trăiesc cam toți afinarii și, în afară de ei, magneții și multe alte subcategorii sociale din România profundă. Au familii și prieteni cu care mai ies la o bere, au îndeletniciri pe care le practică sistematic și cuminte, pentru niște bănuți care ba vin, ba nu vin, după cum e vremea sau norocul. De multe ori, în ciuda precarității, nu le merge rău în raport cu așteptările. Se simt în mijlocul societății, ca Leli și nevastă-sa, Dana. „Noi nu suntem chiar amărâți, nu putem să ne plângem foarte mult, că nu e foarte scumpă mâncarea în Valea Jiului”, constată Leli. Anul trecut au făcut împreună, numai din afine, 13.000 de lei în trei luni. A fost un an foarte bun. „Cel mai mult am adus într-o zi 98 de kilograme la centru”, își amintește omul. Au 5 copii, cel mai mic are 6 ani și cea mai mare are 20; tocmai a luat bacalaureatul și nu-și găsește de lucru.

„E greu să pleci din Valea Jiului când ai cinci copii”, zice Dana. Are 41 de ani și de vreo 25 trăiește în Valea Jiului, unde a venit după bărbatu-său. De născut, s-a născut la Galați, unde a și făcut opt clase. E româncă și n-a învățat romanes de la Leli. Oricum nu era nevoie, din moment ce el vorbește foarte bine românește. După ce n-a mai fost nevoie de vize, toți frații Danei au plecat în Italia. Și ea a fost acolo vreo două luni, să aibă grijă de o fetiță. „Dar nu mi-a plăcut, n-am răbdare să mă ocup de copiii altora, îmi ajung ai mei”, mărturisește. Într-adevăr, cu greu ți-ai putea-o imagina ca doică. Nu stă locului o clipă, iar când e bine dispusă se ține de glume și nu-i mai tace gura nici cu ordinul poliției. Mai bine decât în Italia a fost în Spania, unde a avut contract la cules cireșe și a stat șapte săptămâni. Nu prea îi surâde să plece pentru perioade mai lungi. Una peste alta, se găsește și acasă mereu câte ceva de făcut. „De când vine primăvara, avem de lucru la plantat puieți de brazi pentru ocolul silvic sau pentru obște, și pe urmă la rărit iarba din jurul puieților”, povestește femeia. La plantat se plătește la mia de puieți, iar la „rărit” se plătește la hectar.

În plus, acum parcă n-ar mai pleca de aici pentru nici un oraș mare. O obosește aglomerația și îi place în natură. „Mai sus, spre stânci, mai vezi din când în când capre negre și flori de colț”, zice. După câteva secunde, se plictisește de contemplat peisajul. Își pune căștile de la telefon în urechi și, în timp ce piaptănă de zor la afinele care se încăpățânează să fie cam rare, începe să cânte, sincron cu Bogdan Artistu’, maneaua Kana Jambe. Mai la vale, de la liziera pădurii, Nelu îi strigă lui Marin că s-a făcut ora de labă. Marin se înroșește și mai tare în obrajii rotunjori și ripostează amenințându-l pe băiatul pus pe șotii că îl va ține toată ziua numai în cip-ciop. Nu e foarte clar pentru nimeni ce înseamnă asta exact, însă concursul de creativitate licențioasă continuă câteva minute bune spre amuzamentul celorlalți.

„Anul trecut pe vremea asta duceam la două-trei zile câte 700 de lei la CEC”, își amintește Dana după ce se termină melodia. Însă anul ăsta merge mult mai prost. „Ce-am strâns în două zile am mâncat când a plouat. Anul trecut ne rugam să plouă măcar o zi ca să stăm și noi acasă și să ne odihnim. Și anul ăsta a plouat cât n-a plouat în cinci ani. Nici în Valea Măriei nu erau multe afine și nimeni n-a reușit să facă bani.” Totuși, femeia speră să strângă măcar zece piepteni pe zi de familie, cam 25 de kilograme, ca să le rămână, după ce plătesc mașina, măcar 150 de lei. Între timp, Marin povestește cum a fost el cu nevastă-sa, Ioana, în primăvară, la cules sparanghel în Germania. Au stat două luni la o fermă de lângă Beelitz, nu foarte departe de Berlin. Au lucrat pentru firma Thiermann, cel mai mare producător al super-legumei după care nemții se dau în vânt mai ceva ca românii după vinete și gogoșari.

Sezonul de sparanghel începe prin aprilie și ține până la începutul lui iunie, iar în perioada asta compania are mai multe mii de angajați sezonieri din Europa de Est. Spre deosebire de alte locuri, angajatorul e corect, apreciază Marin. „Plătesc la kilogram. Dacă e un an prost sau dacă într-un loc nu prea s-a făcut sparanghel, măresc plata la kilogram ca să nu plece oamenii. Dacă ești bun, faci și 70-80 de euro pe zi, și în plus îți plătesc vreo 10 euro pe zi pentru mâncare și îți asigură cazarea și transportul la un preț foarte mic.” Și condițiile de cazare sunt foarte bune, zice: „parchet pe jos, termopane, frigider și mașină de spălat în cameră, tot ce vrei”. Anul viitor, Marin și Ioana vor neapărat să se mai ducă o dată. Acasă, în Uricani, au o fetiță de trei ani. Banii pe care i-au câștigat in Germania i-au pus de-o parte, iar din ce au strâns anul trecut la afine, cam 15.000 de lei, își permit acum să se ducă și o săptămână la mare.


„Noi cu cât am strâns până acum mergem la ștrand”, intervine Bodo. Marin ridică din umeri. După părerea lui, nu merită să te angajezi pe salariile din România. Mai bine renunți la venitul cât de cât stabil, dar mic, și dai o fugă din când în când în străinătate. La 27 de ani, a încercat de toate. A lucrat o vreme la Sibiu, câștiga vreo 1.500 de lei pe lună în construcții, dar o pâine mică-mică, de nici jumătate de kilogram, costa aproape cinci lei. Mai demult se ducea cu afinele să le vândă la București, nu le dădea cu șapte lei kilogramul, ca la centru, ci cu 12-13, la Piața Matache, la Obor, sau la Moghioroș. Dar nu merita oboseala, și se mai și strica marfa pe drum. Și în Lupeni a muncit un timp la firma de prelucrarea lemnului a lui Emil Părău, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Valea Jiului căruia toată lumea îi spune „Milu”. Din cei trei ani și jumătate lucrați, i-au fost trecuți în cartea de muncă un an și opt luni. Până la urmă a renunțat la joburile din România: a plecat în Spania ca instalator, în Portugalia la vie, în Ungaria la recoltat porumb. Nu se plânge. De fiecare dată a găsit câte ceva.

S-a făcut deja ora 11 și Dana încă n-a reușit să umple o găleată întreagă, deși a bătut în sus și în jos tot povârnișul de la marginea pădurii. S-a cam plictisit și de „bobăit”, și de manele, și de pauzele de umor cu Marin și Nelu, așa că propune să nu se mai stea mai mult de o oră. Inițiativa e salutată de toată lumea, chiar și Ioana, care are cea mai multă răbdare din grup, nu se poate lăuda cu cine știe ce rezultate. Echipa cade de acord că de mâine trebuie schimbat locul. Pe ultima sută de metri, Bodo, care stă cel mai prost, se agită să strângă măcar zece kilograme, ca să-i facă un cadou fiică-sii de ziua ei. De vreo oră, soarele a început să ardă tare, dar oamenii sunt obișnuiți. „Important e să ai la tine o sticlă cu apă și o șapcă pe cap”, zice Bodo. Până la urmă, Dana și Leli anunță că au deja împreună două găleți și dau semnalul de plecare. Trupa începe încet-încet să împacheteze și o ia la vale pe același drum. Se mai opresc o dată, sub un stejar uriaș, să mănânce de prânz ce-a mai rămas de la micul dejun. La un moment dat, apare o altă brigadă de afinari venită de pe alt versant din apropiere, care confirmă că nici acolo situația nu e grozavă.

După încă o jumătate de oră de coborât prin pădure, Rață își întâmpină mușteriii la mașină, relaxat după câteva ore de somn. Duba o ia din loc cu hurducături până la drumul forestier, dar afinele sunt puse bine în gălețile cu capac, așa că toată lumea e liniștită. Înainte să ajungă înapoi în Uricani, echipa se mai înveselește cu niște șlagăre și cu câte o bere la prima terasă de la șoseaua asfaltată. Multe sau puține, afinele trebuie nu doar culese, ci și sortate, înainte de a le putea preda la centru, iar asta mai durează cel puțin două-trei ore și necesită forțe proaspete. În total, chiar dacă nu lucrează la fel de intensiv ca pe un câmp cu sparanghel din Germania, afinarii muncesc mult, uneori și 10 ore pe zi, la care se adaugă încă vreo două-trei de mers cu mașina. Abia pe la șase seara își vând marfa, iar a doua zi la cinci dimineața trebuie să fie din nou în picioare.


În și mai mare măsură decât culesul, sortarea afinelor are, în Valea Jiului, ceva din claca de altădată: E o operațiune executată în public, la care participă nu numai familia care a fost la cules, ci, dacă e nevoie, întreaga echipă și chiar vecinii. În esență, frunzele și fructele verzi trebuie înlăturate, astfel încât la urmă să rămână, pe cât se poate, numai afinele coapte și negre pe care le acceptă firmele de colectare. Metodele variază destul de mult, dar sunt, toate, destul de primitive. Dacă fructele sunt așezate într-un lighean cu apă, o bună parte din corpurile nedorite se ridică la suprafață. Această primă „spălare” se poate face la râu, însă majoritatea afinarilor care se respectă o fac în fața blocului, cu apă de la robinet, în ideea că Jiul nu e tocmai curat.

Urmează apoi o sortare mai fină, pe care oamenii o realizează manual, întinzând marfa pe mese de camping, pe folii de plastic sau folosindu-se de un gen de tobogane umede improvizate, de care rămân lipite frunzele și fructele necoapte, care sunt mai ușoare. În orice caz, întregul proces e monoton și migălos, și, din lipsă de spații frigorifice adecvate, trebuie executat rapid, ceea ce probabil explică de ce nimeni nu sortează afinele singur, în balcon sau în pivniță. Din iulie până în septembrie, orășelele din Vale se umplu în fiecare după-amiază de fructe de pădure. Le vezi peste tot, în spațiile vagi dintre blocurile posomorâte. Sunt dulci, parfumate, aduc un venit bunicel și o notă de carnaval pe care localnicii o iau cu ei, să le țină de urât peste iarnă.


Dana, Leli și Bodo sortează împreună, pe o măsuță de lemn care s-a cam scorojit de la umezeală. Într-un lighean, Leli dă afinele prin prima apă, pe urmă nevastă-sa și frate-său definitivează operațiunea, alegând fructele bob cu bob. După vreo două-trei ore, treaba e aproape gata, fiindcă de data asta n-au fost în total mai mult de 40 de kilograme. Gălețile merg pe urmă direct la singurul centru de colectare din Uricani, unde un băiat cu pantalonii îmbibați de apă și zeamă de afine le toarnă în lădițe, le cântărește și comunică rezultatul fetei care ține socotelile. Într-un caiet, aceasta trece numele persoanei care a adus fructele, calculează suma cuvenită și o plătește sub semnătură de primire. Astăzi, Dana și Leli au încasat 175 de lei. Nu e foarte rău, dar nici bine. Oamenii se duc în sfârșit acasă să se odihnească. Mâine o iau de la capăt.

„Anul ăsta e foarte ploios și mult mai slab ca anul trecut, am colectat de două ori mai puțin”, confirmă angajații centrului, care își petrec aici toată vara. „Afacerea fluctuează foarte mult, e cum dă Dumnezeu.” Când se strâng mai multe lădițe, sunt duse în spațiul frigorific, de unde, la sfârșitul zilei le preia un tir a firmei, care le duce direct în Italia și mai ales în Germania. Firma se numește Iliada SRL și are sediul central în Motru, județul Gorj. E cea mai mare companie de profil activă în regiune, iar proprietara, Rodica Jitea, a trăit multă vreme la Mannheim și a reușit să-și formeze acolo o rețea de clienți printre angrosiștii care distribuie fructele mai departe, către procesatorii din industria alimentară. În fiecare lună, firma exportă în jur de 100 de tone de afine, dar afacerea are inevitabil același caracter sezonier pe care îl are și meseria de afinar. „Și noi muncim vara ca să trăim toată iarna”, mărturisesc angajații. În plus, adaosul comercial nu poate fi foarte mare, pentru că nemții nu plătesc mai mult de 2,50 euro la kilogram, în timp ce afinarii nu-și vând marfa mai ieftin de șapte lei, pentru că tot atât primesc și de la intermediarii care duc fructele la București sau în alte orașe mari.

„Afacerea fluctuează foarte mult, e cum dă Dumnezeu.”


După multe alergături, Jitea a reușit să obțină toate actele necesare pentru ca afinele ei să poată fi vândute în Uniunea Europeană ca produs bio. Nu e de ici, de colo – foarte puține alimente românești se califică pentru sigla cu frunză și steluțe. „A fost un mare pas înainte”, spune patroana, „dar a fost foarte complicat, mai ales în raporturile cu statul și cu autoritățile locale.” Până la urmă, fructele ajung pe rafturile magazinelor germane sub formă de sirop sau marmeladă organică. „Munca multă aici se face, dar nu e plătită”, sunt de părere angajații de la centru. „Normal că în Vest fac mai mulți bani decât noi.” Cu asta sunt de acord și afinarii. Partea bună e că, spre deosebire de alte activități economice din Valea Jiului, culesul afinelor funcționează sustenabil și cât de cât cinstit cu toți actorii implicați: Fructele cresc fără cel mai mic dubiu într-un mediu neatins de chimicale, finanțele companiei sunt solide și nu există taxe sau datorii neplătite, iar afinarii sunt, una peste alta, mulțumiți de preț și de colaborare. Și uneori, chiar puțin mândri că ei sunt cei care culeg, în creierul munților Retezat, afinele pentru Germania.



Adăugat pe 25 Septembrie 2014  |  

Aceasta este a cincea poveste dintr-o serie pe care o vom continua intr-un ritm cel puțin bilunar.
Dacă dorești să susții proiectul, poți contribui aici.