„Bronx o să fie aici”


Radu Bîrdea, electrician la Mina Paroșeni, se bucură că iese la pensie. Ca multă lume din zonă, omul crede că Valea Jiului se apropie și ea de un sfârșit de carieră, unul îndoielnic.

Adăugat pe 19 Iunie 2014  |  

Când vine de la muncă, Radu Bîrdea se oprește în fața blocului să bea o bere cu vecinii. Chioșcul de la parter, unde e vânzătoare nevastă-sa, și-a amenajat o mică terasă chiar lângă intrarea în scară. O masă de lemn și două bănci, sub o copertină. Se mai dă destul de des și pe datorie, că așa e în Aninoasa, toată lumea se cunoaște cu toată lumea. „Blocurile astea de la strada principală s-au făcut în anii optzeci”, povestește omul. Sunt singurele din oraș. Până atunci, cam toată lumea locuia fără apă curentă și canalizare. Cine era ceva mai înstărit stătea „la colonii”, cum le zic localnicii primelor clădiri de locuințe construite pentru mineri.

De la colonii, drumul duce la casa bătrânească, zice Bîrdea. Acolo s-au mutat părinții lui după ce taică-său a venit în Valea Jiului să se angajeze ca vagonetar. Acum, bătrânii au murit, iar în casă nu mai locuiește nimeni. În schimb, în cotețul din curte sunt niște porci negri și păroși din rasa ungurească mangalica, care trebuie hrăniți din când în când ca să se îngrașe până la iarnă. Pe un perete din fosta cameră a copiilor e agățată, în ramă, o poză de când l-au făcut pe Bîrdea pionier, într-o excursie cu școala. „Ce mândru eram, am plâns de bucurie!”, mărturisește și aruncă o privire în oglinda de sub poză.

Acum, Bîrdea e electrician, a terminat liceul cu puțin timp înainte de Revoluție și imediat l-au luat în armată. Taică-său îi spunea mereu să nu se angajeze și el tot la mină. „Mina să fie plătită cu mine. Mergi unde-oi vedea cu doi ochi”, zicea. Dar în Vale nu prea erau alte posibilități și la exploatarea din Aninoasa încă se câștiga bine. Bătrânul ajunsese încet-încet miner, pe urmă făcuse școala de maiștri și ieșise la pensie în 1984 ca șef de sector. Era mare lucru, primea 4.600 de lei pe lună. Așa că Bîrdea nu l-a ascultat și s-a angajat ca electrician la aceeași mină, unde a lucrat până în 2006, când s-a închis singurul angajator semnificativ din localitate.

După aceea, a existat o inițiativă să se transforme fosta exploatare minieră în muzeu, dar Primăria a spus că nu are bani de întreținere și nu poate angaja personal. Puțul pe unde se intra în subteran a fost „ecologizat”, materialele care se mai puteau folosi au fost transferate la alte mine, iar restul s-a casat și s-a vândut la fier vechi. În zona în care funcționau mașinile de extracție crește acum iarbă și doar localnicii își mai amintesc exact topografia fostei mine. Numai o parte din băi și câteva ziduri din sala de apel au rămas cât de cât în picioare, năpădite de buruieni. Pe un perete pe jumătate acoperit cu faianță, un mare basorelief verzui din vremurile de glorie ale mineritului prezintă scene de muncă în stilul realismului socialist. Mâini și brațe vânjoase, cu vene și tendoane, pun în mișcare mașinăriile care dădeau „țării cât mai mult cărbune”.

Autorul basoreliefului realizat in anii ‘60, artistul Eugen Herbei, a lucrat și el ca miner la Aninoasa. Acum e pensionar.

De la Aninoasa, Bîrdea s-a transferat la Mina Livezeni, chiar la intrarea în Petroșani. Trebuia să facă naveta zilnic, vreo cinci kilometri dus și cinci întors. Vechea Dacie nu mai făcea față, iar în curând trebuia renovat și apartamentul, unde totul rămăsese în mare ca în anii nouăzeci. „Românul are spiritul proprietății, și ăsta e un lucru care îmi place la noi”, spune electricianul. „Și prin 2007 ne-am gândit să facem să fie un pic mai frumos la noi în casă. Când te întorci după o zi de muncă să te întorci cu drag, că doar suntem în mileniul III.” Familia mai avea niște bani puși de-o parte, dar nu prea ajungeau pentru o treabă ca lumea. În plus, la vremea respectivă se anunțase că foarte curând Aninoasa va fi conectată în sfârșit la rețeaua de gaz. Oamenii se bucurau, mai ales că primarul începuse deja să instaleze țevile. „Noi aveam o sobă aici și una dincolo”, își amintește Bîrdea. „Trebuiau făcute două focuri, perdelele la o săptămână trebuiau spălate, trebuiau aduși cărbunii, aduse lemnele, dusă cenușa.

Și atunci, împreună cu soția, omul s-a gândit să-și cumpere o centrală pe gaz pe care să o instaleze o dată cu renovarea. Pentru asta, însă, avea nevoie de un împrumut de la bancă, fiindcă tot proiectul îi depășea bine economiile. Cel mai ieftin credit de pe piață era în franci elvețieni, cu 3,25 % dobândă, în timp ce, la împrumuturile în lei, dobânda era de 20 %. Așa că familia Bîrdea, care până atunci nu mai luase credite de la bancă, s-a hotărît să se împrumute pe 12 ani cu 25.000 de franci elvețieni, care la cursul de atunci însemnau cam 50.000 de lei. „Rata pe lună era de 570 de lei, iar soția avea un salariu de 700”, explică electricianul. „Ne-am făcut socoteala că din salariul meu de 2.000 de lei net putem ține casa și copilul, iar din salariul ei putem plăti împrumutul. Nu era ceva ieșit din comun.”

Zis și făcut. Din banii primiți de la bancă, Bîrdea și-a schimbat mașina cu una nemțească second hand, și-a renovat apartamentul, care acum arată îngrijit și modern, și și-a cumpărat centrală pe gaz. Însă, la un an și ceva de atunci, blocurile din Aninoasa tot nu erau branșate la gaz, iar criza economică ajunsese în România și devalorizase serios leul. Rata la credit se dublase și nu mai voia să scadă sub 1.000 de lei pe lună. Până azi tot acolo a rămas, în timp ce salariul lui Bîrdea a crescut, în cei șapte ani care au trecut, o singură dată, cu 5%.

„La mult timp după ce se dăduseră împrumuturile în franci elvețieni, Mugur Isărescu se mira de ce românii au luat credite în monede exotice. Dar, ca guvernator al Băncii Naționale, de ce a permis așa ceva?”, se întreabă omul.

Cei mai săraci oameni din Aninoasa trăiesc în continuare în fostele colonii, fără apă curentă.

În 2012, Compania Națională a Huilei a fost restructurată și guvernul a hotărît să închidă în următorii ani încă trei mine, din cele șapte care mai funcționează în prezent în Valea Jiului. Acordurile cu Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional prevăd eliminarea completă a subvențiilor din minerit, iar exploatările pe care statul încă le mai sprijină trebuie declarate neviabile și lichidate conform unui calendar stabilit precis. Minele din Petrila, Uricani și Paroșeni au fost trecute în subordinea noii Societăți Naționale de Închidere a Minelor. În zonă, nimeni nu crede că alegerea a fost făcută realmente pe criterii de rentabilitate economică. Guvernul susține că a avut în vedere și repartizarea cât de cât echitabilă a costurilor sociale. Dar socoteala pare să fi fost făcută numai pe termen scurt, observă oamenii. Altfel, e greu de înțeles de ce Mina Paroșeni, cea mai nouă și mai tehnologizată din Vale, a fost inclusă în programul de închidere, în timp ce altele, unde exploatarea se face mai primitiv, iar rezervele de cărbune sunt mai mici, își pot continua activitatea, cel puțin teoretic.

Nici Bîrdea nu pricepe din ce motiv ar trebui închisă tocmai Mina Paroșeni. Singura explicație rezonabilă, crede el, e că guvernul intenționează, de fapt, să lichideze în curând toate minele din Valea Jiului, dar, pentru că nu poate anunța oficial așa ceva, începe cu cele care ar avea cele mai multe șanse de supraviețuire. Fiindcă prețul cu care se vinde huila se stabilește unitar, exploatările rămase în funcțiune vor intra, în felul ăsta, din ce în ce mai adânc în criză, și vor dispărea, foarte probabil, „de la sine”. Nu puțini dintre șefii lui Bîrdea îi împărtășesc teoria. În orice caz, diagnosticul electricianului e clar: pentru Vale nu mai există nici un viitor. „Moarte sigură!”

Zona nu reprezintă, de ani buni, o prioritate pentru guverne. Infrastructura e într-o stare foarte precară, ceea ce descurajează încercările de a ajuta regiunea să se relanzeze. „Ne tragem ponoasele și de la mineriade”, crede Bîrdea. După 25 de ani, bucureștenii sunt încă reticenți când aud ca este cineva miner. „La mineriade s-au făcut multe mârșăvii”, admite, „deci pe undeva e de înțeles. Dar a trecut atâta timp de atunci.”

Spre deosebire de mineriadele de la începutul anilor 1990, pe cea din 1999, de la Costești o consideră justificată. „Oamenii s-au dus să-și ceară drepturile, s-au dus să ceară mâncare.” Nu mai erau unelte și materiale cu care să se poată lucra. „Ni se spunea să ne descurcăm, dar dacă faci improvizatii, riști. De 15 ani ne luptăm cu lipsa de materiale.”

Petre Roman spunea în 1990 că industria românească e un morman de fier vechi. Butada nu e departe de adevăr la atelierele de la Mina Paroșeni.

„Când s-a anunțat că Paroșeniul intră în lichidare, am cerut să mă transfer acolo. Fiindcă, de ce să nu spunem, munca e mai ușoară când trebuie să restrângi producția.” În plus, pentru că tehnologia e mai modernă, nu trebuie să te târăști pe burtă prin galerii înguste ca la alte mine. În octombrie, Bîrdea împlinește 45 de ani și, pentru că a lucrat de la bun început în subteran, are dreptul să iasă la pensie. Nu-i pare rău, dimpotrivă. Față de mulți ortaci de-ai lui, e într-o situație mai bună, pentru că nu rămâne șomer și nu va fi nevoit să se apuce de căutat fier vechi sau de cules afine.

La Paroșeni, a fost repartizat la sectorul general. Mai are în anumite perioade câte un moment liber, dar munca nu e chiar așa de ușoară cum spune el. Are de supravegheat toată instalația electrică a minei. Pentru că personalul s-a redus drastic și nu se mai fac angajări de ani de zile, a rămas un singur electrician pe schimb, care trebuie să remedieze orice defecțiune în cel mai scurt timp. „Nici o avarie la instalațiile importante, cum e cea de aeraj, nu are voie să dureze mai mult de 20 de minute.”

Curentul intră în camera de comandă a instalației electrice cu 6.000 de volți, și e repartizat, conform unei scheme complexe, către toate sectoarele și aparatele de la suprafață și din subteran.

Panourile de control și instrumentele de măsură sunt românești, făcute prin anii șaizeci sau șaptezeci. Cu chiu cu vai, încă mai funcționează.

Bîrdea verifică parametrii tehnici ai instalației electrice de câte ori e în camera de comandă.

Alături e atelierul electricienilor, unde stă Bîrdea să repare ce s-a mai stricat, atunci când nu trebuie să coboare în șut sau să verifice că totul e în ordine în camera de comandă. Schimbul durează șase ore, iar pauză de masă nu există. Așa că fiecare își aduce câte ceva de-acasă când e de serviciu. „Uite, niște pită și niște slană ca la noi, cu ceapă verde”, zice omul, în timp ce scoate bunătățile dintr-un fișet. Vorbește tărăgănat și limpede, ardelenește. Mai sunt doar câteva ore până se termină programul și urmează un weekend lung, că e 1 mai. Bîrdea se bucură că are timp să stea cu familia, a venit frate-său de la țară în vizită.

E bine când mai sunt câteva zile libere și se mai poate relaxa. „Fiecare miner are poveștile lui cu accidente din care a scăpat ca prin urechile acului și și-a văzut moartea cu ochii”, zice Bîrdea. „Și eu o dată m-am electrocutat la 6.000 de volți, m-am atins de un cablu la încheietura mâinii.” Cineva făcuse o modificare la instalația electrică și nu o notase pe schemă. „Mulțumesc lui Dumnezeu, am scăpat și s-a gătat cu bine. Dacă se găta cu rău, sigur că mortul era de vină. Că morții se acoperă cu pământ și viii cu hârtii.”

Cu toate că jobul nu e tocmai floare la ureche, Bîrdea nu se plânge. Mai degrabă cu privire la viitor își face griji. „Eu mi-am făcut datoria față de stat, acum să văd dacă și el și-o face. Peste zece ani, nu știu cine o să ne plătească nouă pensiile.” Copilul a terminat între timp școala, dar nu-și găsește un loc de muncă nici la Aninoasa, nici în alt oraș din Vale. A încercat să plece în Germania, să se angajeze în construcții, dar, când a ajuns acolo, patronul i-a spus că îl va plăti cu mult mai puțin decât i se promisese inițial, iar tânărul a refuzat și s-a întors acasă. Dacă munca ar fi plătită, toată lumea ar vrea să muncească mult mai mult decât acum, crede Bîrdea. „Copiii văd greutățile din casă, văd că, deși amândoi părinții muncesc, nu reușesc că asigure familiei un minim de demnitate.” Și atunci, motivația tinerilor de a căuta în continuare scade. „Stau și așteaptă să le dea tata 10 lei să iasă cu o fată, sunt frustrați, nu pot să facă nimic. Un loc de muncă îți dă o siguranță pe care la vârsta lor, noi o aveam.”

După ce iese la pensie, Bîrdea ar vrea să lucreze măcar șase luni „într-o țară în care munca e respectată”. „Să poți după o zi de muncă să te duci acasă și să simți că n-ai muncit degeaba, că poți întreține o casă și o familie.” Așa ceva e posibil în Germania, crede electricianul. Cu calificarea și experiența lui, acolo ar putea într-adevăr lucra tot în industrie, sau ar putea monta instalații electrice în case. Doar că nu vorbește nemțește. Dar crede că i-ar plăcea. „La momentul actual, Germania e inima Europei. Au fost rași de pe fața Pământului și au avut tăria de caracter și mândria să lupte și să se ridice și să fie deasupra noastră cu cel puțin 50 de ani. Chiar și ultimul om care muncește acolo, are. Pe când aici, muncești și nu ai. De-aia sunt nemții respectați. Orice se întâmplă în lumea asta, întâi e întrebată Angela Merkel. Și când au fost necazurile din Grecia, și acum cu Putin. Și pe Băsescu tot Merkel l-a scăpat, să fim sinceri.”

Dacă s-a defectat ceva în subteran, trebuie să intervină imediat. Daca nu, are câteva minute pentru un selfie cu oaspeții de la București.

Și la noi au fost vremuri în care munca era respectată, zice Bîrdea. „Dacă mergeți prin Defileul Jiului, vedeți că niște oameni fără prea multe utilaje au realizat proiecte de infrastructură incredibile. Pe mine lucrul ăsta tot timpul mă fascinează.” Acum, șoseaua care trece prin defileu se află din nou în reparații, dar lucrările progresează foarte lent. Mai degraba se cârpește, decât să se modernizeze drumul la standardele de azi. Iar în Aninoasa, nici până acum n-au fost branșate blocurile la gaz. Fostul primar Ilie Botgros, care promisese că totul va fi gata în câteva luni, a pierdut alegerile din 2012. Succesorul lui, Nicolae Duncă, a sistat lucrările, argumentând că firma care trebuia să le execute a fost aleasă pe sprânceană de predecesor. La scurt timp după aceea, Aninoasa a devenit primul oraș din România care intra în insolvență. În orice caz, Radu Bîrdea încă nu-și poate încălzi apartamentul cu centrala pe gaz pe care a cumpărat-o din creditul în franci elvețieni. Până la urmă i-a făcut niște adaptări, cum s-a priceput, că e electrician. Acum, centrala funcționează cât de cât pe curent electric.

„Cum să fie Aninoasa oraș, dacă nu oferă nici un fel de infrastructură?”, se întreabă Bîrdea. „Plătim același impozit pe apartamente ca în București, când cu un apartament aici îți poți cumpăra clanța de la ușă în București. Iar cu apartamentul din București îți poți cumpăra aici un bloc întreg.” Omul exagerează un pic, dar e adevărat că trebuie să ai mult noroc ca să găsești un cumpărător sau un chiriaș pentru un apartament în Valea Jiului. De-asta nici nu pot prea mulți localnici să plece pur și simplu din zonă. Cum salariile pentru cele mai multe meserii nu sunt strălucite nici în altă parte și nu ajung, pe lângă întreținere și mâncare, și de o chirie, cei care au apartamente proprietate personală într-o zonă defavorizată au toate șansele să rămână prizonieri în ele. „Mai sunt în Aninoasa 3-400 de oameni care au locuri de muncă, plus cam 1.000 de pensionari”, constată Bîrdea. „Când aceste generații dispar, ce se va întâmpla? Nici nu vom mai cuteza să ieșim din casă, că vor veni cu forța peste noi. Golătatea te bagă în pădure, dar foamea te scoate afară. Bronx o să fie aici.”

La bunici, la Roșia Montană

De loc, familia lui Bîrdea e din Roșia Montană. Taică-său acolo s-a născut și a venit în Valea Jiului prin anii cincizeci, fiindcă acolo, la țară, ca și acum, nu erau locuri de muncă. „Bunicii mei s-au născut, au crescut și au murit acolo fără curent, numai cu lămpi cu gaz”, povestește omul. Oare și din motivul ăsta s-o fi hotărît să se facă electrician? Mai târziu, când Bîrdea și frate-său erau la școală, părinții îi trimiteau la Roșia Montană, la bunici, ca să mai aibă liniște de ei. „Venea 15 iunie, ne îmbarcau în tren, ne zvârleau acolo, și cam pe 10 septembrie ne mai luau înapoi acasă. Vara întreagă mergeam la vaci, la coasă.”

Acum, oamenii din Roșia Montană speră că, dacă începe exploatarea aurului, vor avea locuri de muncă și un venit sigur, constată electricianul. „Dar câți dintre oameni vor ajunge să muncească și pentru ce perioadă?”, întreabă. „Te bucuri că lucrezi cinci ani? Iar în ăștia cinci ani ai distrus ceva ce ai primit ca moștenire de 2000 de ani. Și cu ce drept ne permitem noi ca generație să mâncăm ce-am moștenit de 2000 de ani?” O exploatare intensivă cu epuizarea completă a rezervelor și distrugerea peisajului nu pune doar probleme de mediu, mai e și iresponsabilă și egoistă, vrea să zică Bîrdea. „Nu suntem mai buni decât cei din vremea lui Carol I sau a lui Traian.” Proiectul s-ar putea face în cu totul alte condiții, crede el, dar în nici un caz cu redevențele propuse, „mai mici decât în Tanzania”. (Redevența pentru aur din Tanzania este 4% din producție, in Romania era tot 4% și a fost majorată la 6% în 2013.)



Adăugat pe 19 Iunie 2014  |  

Aceasta este prima poveste dintr-o serie pe care o vom continua intr-un ritm cel puțin bilunar.
Dacă dorești să susții proiectul, poți contribui aici.