Casa din deal


Silvia Stoica a trecut de 80 de ani, dar urcă de două ori pe zi pe o coastă abruptă, mai bine de un ceas, ca să-și hrănească animalele. Ca ea trăiesc multe femei din Valea Jiului – în ritmul soarelui și al agriculturii de subzistență.

Adăugat pe 29 Iulie 2014  |  

Pe la cinci după-amiaza, Silvia Stoica își pune saboții de plastic în picioare și traista pe umăr, își leagă basmaua sub bărbie și iese din casă. Închide poarta roșie cu cheia și o ia la picior pe strada principală din Aninoasa. Trece podețul pe sub care curge pârâul, lasă în urmă blocurile de patru etaje, magazinașul cu terasă unde vinde nevasta lui Radu Bîrdea, escavatorul care cârpește drumul. „Săru’ mâna!”, îi aruncă din mers câte un copil timid. Femeia clatină ușor din cap și schițează un zâmbet. Merge mai departe. Cocoțat lângă un stâlp, un muncitor mai trage un cablu de internet, în timp ce altul îi ține scara. Țeava galbenă prin care ar fi trebuit să vină gazul în oraș rămâne și ea în urmă, iar Silvia Stoica o ia pieptiș la deal pe una din ulițele care se desfac din șosea.

Asfaltul se termină și un drum pietruit se suie mai departe, până în curtea unei biserici ortodoxe cu turle stacojii. „Aici nu se mai face slujbă decât de două ori pe lună, că n-au mai rămas mulți în gospodăriile de sus”, zice bătrâna. E un soare cu dinți, de primăvară, și, de lângă biserica tencuită în gri, se vede cum se înșiră în vale Aninoasa. Pe dealurile din jur sunt aruncate răzleț, printre pâlcurile de copaci, case vechi din bârne de lemn. Acum dacă mai trăiesc acolo câteva zeci de localnici de vârsta Silviei Stoica. Duminica, după liturghie, îi vezi adunați în pridvorul bisericii să bea un păhărel de palincă de duhul celor adormiți.

Li se zice „momârlani” și sunt ortodocși din tată în fiu. Înainte de începerea exploatării cărbunelui, Valea Jiului era locuită numai de ei. Când autoritățile austro-ungare au demarat, pe la sfârșitul secolului 19, industrializarea zonei, comunitatea asta țărănească destul de izolată i-a întâmpinat cu reticență pe muncitorii sosiți din toate părțile imperiului, care deseori vorbeau alte limbi sau practicau alte religii. „Barabe”, i-au numit momârlanii pe nou-veniți. Multă vreme locuitorii autohtoni și-au văzut mai departe de ocupațiile lor tradiționale – în principal de vite și de turmele de oi, cu care au continuat să meargă în transhumanță până prin anii nouăzeci. Salariile atractive oferite înainte de Revoluție în minerit au mai scos totuși comunitatea din izolare, iar generațiile care erau atunci mai tinere au trecut la o existență urbană.

Soțul Silviei Stoica, momârlan și el, a lucrat în mină la Dâlja. „Nu era așa înalt, dar era foarte harnic”, își amintește femeia. După ce venea de la mină, se punea pe muncit în gospodărie, se ocupa de animale și făcea brânză, pe care o vindeau în oraș. Dar în subteran „era aerul rău”, se fac nouă ani de când a murit.

„Greu l-am uitat, că zicea la fluier și mergeam la petreceri. Tare m-a răsfățat.”

Până la casa din deal mai e o bucată bună. De la biserică se face o cărare bătătorită care urcă mai departe, pe lângă stâlpii de înaltă tensiune. De-o parte și de alta sunt pășuni verzi și, din când în când, câte o zonă împădurită. Bătrâna se sprijină în toiag și merge, cu pași egali, înainte, iar poteca se îngustează și se cațără abrupt spre vârful dealului.

Astăzi se pare că trăiesc în Valea Jiului vreo 10-20.000 de momârlani, deși estimarea nu poate fi probată din lipsă de statistici. Locuiesc mai degrabă în satele din zonă sau la periferiile rurale ale orășelelor, ca în Aninoasa. Au păstrat obiceiul vechi de a-și îngropa morții în grădină, ceea ce le dă până azi bătăi de cap preoților ortodocși și autorităților sanitare responsabile cu cimitirele. Din curți și din ogrăzi, se zice că răposații ar mai arunca un ochi la cum țin urmașii lor gospodăria, iar dacă ar fi înmormântați departe de casă, se pare că s-ar transforma în strigoi și s-ar întoarce până la urmă la pământul lor, bântuind familia. Tradiția a fost mereu tolerată în zonă, pentru că momârlanii țin la ea, deși astăzi nu prea mai cred în duhuri.


Silvia Stoica merge la biserica ortodoxă în fiecare duminică, ascultă ce spune preotul, dar, când o fi, n-ar vrea să ajungă la cimitir. Preferă să fie îngropată lângă bărbatu-său Aurel, în grădină. A trecut de 80 de ani, „nu mai e mult”, zice. N-a fost niciodată angajată undeva, dar a muncit mereu cu animalele și a crescut un băiat și o fată care se apropie și ei acum de 60. Aveau viței înainte de Revoluție, vreo 20 de oi, niște păsări și, în fiecare an, un porc. O dată era să-l aresteze miliția pe bărbat pentru că tăiase un vițel de capul lui, deși asta era interzis atunci. Autoritățile îi declaraseră pe țărani vinovați pentru criza continuă de mâncare și urmăreau să aducă sub controlul statului agricultura de subzistență care, ca și azi, nu era practic fiscalizată. Până la urmă, omul a scăpat de pușcărie și s-a ales doar cu o amendă. Gradul de colectivizare și de control oficial al gospodăriilor momârlanilor a rămas neglijabil.

De pe deal se aud câinii care au simțit că se apropie cineva. A trecut mai bine de o oră de când femeia urcă pieptiș printre fânețe, dar n-a obosit. E obișnuită, face drumul dus-întors de două ori pe zi. Sus de tot, pe deal, e casa în care a locuit, cu soțul, vreo patru ani, până când s-au mutat în sfârșit în oraș. În ograda casei și în grajd țineau vitele și, iarna, oile. Nu puteau să le aducă jos, ca pe celelalte animale, pentru că fânul și locurile de pășune erau sus. Așa că, de mai bine de 30 de ani, Silvia Stoica urcă în fiecare zi pe cărarea abruptă, o dată dimineața și încă o dată seara. Oile le-a vândut după moartea soțului: „Nu puteam, muiere, să mă duc vara pe munte la oi”. I-au mai rămas un cal și două vaci de care trebuie să aibă grijă.

„Dimineața pe la 6-7 mă trezesc”, zice, „dau de mâncare la porc și la păsări, și la 8 sunt plecată.” Ajunge la casa din deal, scoate vitele din grajd și, dacă nu e zăpadă afară, le dă drumul pe pășune. Le pune apă într-un jgheab și, iarna, fân. Până se întoarce înapoi în oraș, se apropie ora prânzului, iar femeia se apucă de gătit. După-amiaza o mai ia o dată la picior să închidă animalele înapoi în grajd, să le mulgă și să aducă laptele proaspăt acasă până se lasă întunericul. Pentru că n-a lucrat decât în propria gospodărie, n-a mai avut, după ce a mai rămas singură, nici un venit constant în afară de o pensie de urmaș. E drept că suma, vreo 600 de lei, e bunicică, fiindcă minerii din generațiile vechi, cum era soțul Silviei Stoica, puteau conta pe un venit cât de cât decent la bătrânețe. Și așa, însă, dacă n-ar avea carne, ouă și lapte, destul cât să mai și vândă în oraș, nu s-ar descurca.

După ultimul povârniș, femeia sare peste o sârmă pe care a pus-o ca să nu treacă vitele pe terenul vecin și deschide poarta de lemn a ogradei. Mai sus e o căpiță de fân rămasă de peste iarnă și o stivă de lemne de foc. În curte are și niște meri, care încă n-au înmugurit, deși se apropie Paștele. A fost frig anul ăsta. Apa e departe și iarna „greu te duceai după ea”. „Dar dacă o aduci, e bună, nu ca apa de jos cu clor. Iese cafeaua tare.” În anii cincizeci, după ce s-a măritat, s-a mutat la părinții soțului care erau din Dâlja. Dar, la puțin timp după asta au apărut niște neîțelegeri și i-au „țâpat socrii afară”. Așa că a trebuit să-și facă o casă pe singura parcelă pe care o aveau, aici, în vârful dealului, la vreo oră și jumătate de urcuș din Aninoasa.

„Când m-am mutat cu bărbată-meu, pe dealul ăsta nu era nimic, nici casă, nici gard, nici pomi. Noi am făcut tot.”


Cele două vaci și-au recunoscut stăpâna și o iau tălăngănind spre grajd. Un câine mic și bălțat nu mai tace. Silvia Stoica scoate cu furca niște fân din șură și îl duce animalelor, „să le-ajungă până dimineață”. Casa e făcută, ca și grajdul, din scânduri de lemn netencuite pe dinafară, iar acoperișul de tablă a fost cârpit, cât de cât, după ce a ruginit de tot într-o parte. Înăuntru arată ca la Muzeul Satului. Pe pereții văruiți verzui, femeia a agățat farfurii de ceramică de care atârnă ștergare și perdele, scaunele sunt îmbrăcate cu milieuri și pe pernele brodate se lăfăie o păpușă bucălată cu o scufiță roz. Covorul de deasupra patului e țesut tot de ea.

După ce termină cu animalele, bătrâna încuie ușa și o ia la drum înapoi, în jos. „Ursul nu vine pe aici, mai veneau lupi, dar nici pe ei nu i-am mai văzut. Mai vin doar căprioare”, zice femeia. În orice caz, animalele sunt la loc sigur, în grajd. „Le mulg dimineață, când or avea mai mult lapte.” Deocamdată, până mâine poate să stea liniștită. Brânză nu mai face, dar mai vinde laptele proaspăt femeilor din Aninoasa. Când se strâng zece litri, cumpărătoarele îi dau banii. Numai una nu se ține de promisiune și susține că Silvia Stoica i-ar fi dat laptele de pomană. Dar i-a spus ea, bătrâna, vreo câteva în față. S-a născut la Peștera Bolii, un sat în aproapiere de Petroșani. „Nu mi-a plăcut niciodată la Aninoasa sau peste deal, la Dâlja, dar s-a ținut bărbatul de capul meu, că el aici a crescut și aici lucra.”

Oamenii din Petroșani i se par mai drăguți, e mai multă lume și e orașul mai mare. „Ăștia de aici parcă sunt adunați cu grebla.”

Când s-a mutat aici, își amintește femeia, „era și mai urât decât acum. Între timp, au mai ridicat blocuri și au mai dărâmat cocioabele.” Însă Aninoasa era plină atunci de oameni din Maramureș, Bistrița, de moți și de alții din alte părți. „Apoi au venit moldovenii, care erau ceva mai iuți, dar aveau și câte 14 copii”, se miră și azi bătrâna. Copiii ei, numai doi, au rămas totuși la Aninoasa. Băiatul a lucrat tot la mină, ca vagonetar, și a fost disponibilizat în anii nouăzeci. După aceea, n-a mai avut bani și s-a și îmbolnăvit. „Are ceas la inimă, i l-au pus la spital, în Timișoara.” Acum locuiește cu soția jos, în oraș, chiar în casa vecină. Are patru copii, dintre care unii s-au căsătorit deja la rândul lor.


În total, Silvia Stoica are șase nepoți și șase strănepoți. Îi place să stea cu familia, dar nici ea, nici copiii nu prea au timp. Toți au problemele lor. „Dacă n-aș face drumul la deal în fiecare zi, ar fi mai rău, că mi-ar înțepeni picioarele”, crede bătrâna. Așa, se odihnește bine noaptea, iar aerul curat și mișcarea o țin în formă. Nu se teme că într-o zi n-o s-o mai poată lua pieptiș, pe cărare. E drept că o dată a obosit și a amețit pe drum. „Am picat jos și m-am gândit, dar ce să fac eu acum, cum m-oi mai ridica? Dar m-am ridicat încet-încet și m-am întâlnit cu un băiat aici pe potecă. M-a frecat pe mâini, pe față, și mi-am revenit. M-am întors cu bine acasă.”

Altă dată a căzut și și-a rupt trei coaste pe scări, lângă biserică. „M-au pus la raze, dar n-am vrut să rămân în spital.” Atunci, văzând că se încăpățânează, doctorul a amenințat-o mai în glumă, mai în serios: „Îți dau dumitale niște bâte”, i-a spus, „coastele ruptele freacă plămânii și nu te faci bine singură.” Așa că până la urmă bătrâna a rămas în spital. „Mi-au dat niște injecții și într-o săptămână mi-a trecut.” După ce au externat-o, și-a reluat drumurile zilnice, dar a mers mai încet. Dacă vreodată n-o să se mai poată duce la animale, vrea să le vândă. Copiii nu vor să se ocupe de ele. „Noi de mici am avut vite, acum ei să facă ce vor cu pământul”, se îmbufnează din când în când femeia. „După ce mor eu, copiiilor le rămâne casa din deal, unde pot face ce vor. O pot folosi drept cabană”, zice, când e în toane mai bune.

Oricum ar fi, Silvia Stoica nu vrea să renunțe de bună voie la animalele ei. Îi mai rotunjesc venitul, deși nu sunt mulți bani. Acum doi ani a vândut un porc cu 1.200 de lei, iar anul trecut cu 1.300. Anul ăsta a avut vițel, și l-a dat cu 1.000 de lei. Dar a păstrat mereu și pentru ea câte un animal. „Nu că aș mânca eu multă carne”, zice, „dar îmi place să am mereu ceva în casă.” La Petroșani mai merge acum doar o dată pe lună, la CEC, să-și ridice pensia. În schimb, la București n-a ajuns până acum niciodată.

Bătrâna își trage pe ea, încet, o jachetă albă de lână. Se necăjește un pic până găsește, la spate, mâneca. În curând se lasă seara și răcoarea. Dincolo de pâlcurile de copaci, în vale, se văd turlele stacojii ale bisericii și, mai departe, siluetele blocurilor din Aninoasa. Bătrâna coboară cărăruia cu același pas egal. Vântul s-a mai potolit. Într-un târziu, ajunge la primele case de la stradă, trece de școala vopsită de curând într-un roșu strident și de curtea în care copiii joacă fotbal, și lasă în urmă scheletul care a mai rămas dintr-o clădire a fostei mine. La un magazinaș care vinde butelii și alimente la parterul unui bloc, se oprește să ia pâine pentru ea și pentru cățel. Trece podețul pe sub care curge pârâul, scoate din traistă cheia și deschide poarta. Mâine o ia de la capăt.



Adăugat pe 29 Iulie 2014  |  

Aceasta este a treia poveste dintr-o serie pe care o vom continua intr-un ritm cel puțin bilunar.
Dacă dorești să susții proiectul, poți contribui aici.